Salut, sunt Dan, am 32 de ani, sunt arhitect și-mi doresc un București verde, curat și armonios.

Planeta Bucuresti

Dâmbovița - un parc liniar

Ce aș vrea să fac eu:

Râul Dâmbovița a fost cândva un centru al vieții sociale și comerciale din București. În anii ’80, funcția sa s-a limitat la gestionarea apelor reziduale, iar betonarea și modificarea cursului au afectat orașul.

Astfel, Dâmbovița a devenit unul dintre cele mai mari spații nefolosite de către bucureșteni, funcționând doar ca suport pentru o arteră rapidă de circulație și o barieră între comunități.

Alături de colegii mei din echipa ORAȘ VERDE, propun transformarea Dâmboviței într-un parc liniar, un coridor verde-albastru ce adună agore de întâlnire și socializare.

Acest mediu viu ar oferi locuitorilor acces la apă, la un microclimat plăcut și conexiunea cu comunitatea din jur.

Sunt Beni, am 31 de ani și sunt programator. Sunt unul dintre oamenii care iubesc Bucureștiul.

Atât de mult încât am decis să mă implic politic. Declicul s-a produs atunci când am realizat că dacă „oamenii de bine” n-o vor face, atunci absolvenții de „școala vieții” vor ajunge inevitabil să ne conducă pentru simplul motiv că au tupeu și n-au rușine.

Iar sub conducerea lor aerul va deveni tot mai irespirabil, pentru că orice bucată de spațiu verde este pentru ei doar un bloc neconstruit încă.

Planeta Bucuresti

Verde: o necesitate, nu un moft

Ce aș vrea să fac eu:

  • Conservarea și transformarea zonei retrocedate a parcului Alexandru Ioan Cuza (IOR) în parc de uz public;
  • Transformarea serelor Militari în parc de uz public;
  • Identificarea terenurilor din oraș ce aparțin instituțiilor statului și elaborarea de planuri pentru transformarea lor în parcuri dendrologice.

Transformarea zonei retrocedate IOR în parc

In 1965, liderii vremii au decis amenajarea
parcului IOR, care a fost dat în folosință publică în 1970.

Mulți ani mai târziu, o instanță de judecată, parcă oarbă, a stabilit că o parte din parc nu a fost de utilitate publică (deși are și astăzi aleile betonate și stâlpii de iluminat public) și l-a retrocedat. Singura șansă de a repara această mișelie este să luptăm. Nu doar ca să putem respira un aer curat, ci și ca să lăsăm ceva în urmă.

Eu mă gândesc așa: cum le-aș putea explica copiilor sau nepoților mei că acolo a fost un parc, dar că generația mea a fost așa de delăsătoare încât l-a lăsat să fie transformat în betoane?